Fragmente dintr-un Jurnal...
28 iunie 2009. Prima zi pe Camino. Ne trezim in jur de 6.00, iar peste o jumatate de ora suntem deja pe strazile inca neanimate de tauri ale Pamplonei. Tinta pentru ziua de azi: Puente la Reina. Ajungem mai intai in Cizur Minor, un mic orasel de provincie, mai sarmant decat mi-am inchipuit. O atmosfera calma, creionata in culori pastelate. Il lasam in urma, cu parere de rau, dar cu amintiri frumoase. Urcam apoi un deal destul de inalt. Sus, pe coama, se zaresc uriase instalatii eoliene. Ma gandesc ce-ar fi avut de spus Don Quijote daca in loc de morile de vant s-ar fi intalnit cu acesti... uriasi. Cu siguranta ca lupta lui ar fi continuat. Ne luptam si noi cu dealul si cu greutatea rucsacelor ce ne vlaguieste sub soarele arzator. Cu atatea kile in spate nu e chiar usor. Ajungem intr-un final la Alto del Perdon, unde faimosii Pelerini de Fier par a scruta de sus intreaga panorama, batuti de vant si de ploi, dar intampinati cu respectul cuvenit de cei peste 100,000 de pelerini ce trec anual pe langa ei in drumul spre Santiago de Compostela. Acolo sus, Pelerinii de Fier sunt stapanii absoluti ai timpului, prezenti si in trecut, dar si in viitor. Le fur cu inima stransa o clipa de eternitate si apoi ne asezam pentru o pauza de o cafea si gogosi. La un moment dat, auzim in imediata apropiere vorbindu-se romaneste. La inceput am crezut ca sunt doar gandurile noastre, plecate la plimbare, insa auzim din nou, clar, dulcele grai de... acasa. I-am apelat cu un "Buna dimineata" la fel de romanesc. Au schitat un zambet. Erau de trei ani in Spania, iar aceea era plimbarea lor de duminica dimineata. Le-am spus ca suntem si noi tot intr-o plimbare, doar ca ceva mai lunga, cam vreo 800 km. Au zambit din nou, mai increzatori. Poate fiindca paream a fi altfel decat romanii pe care spuneau ca-i evita de cand au realizat ca cei din Spania sunt la fel precum cei lasati in urma, in Romania. Plecam din nou la drum. Pe soseaua ce delimiteaza cele doua parti ale muntelui se odihneste un Harley Davidson. Ii fac si lui un loc printre amintiri si-l inghesui pe cardul aparatului foto. Mai departe ajungem in Uterga. Dupa alti aproape 5 km, Obanos. Ne oprim langa o catedrala, la umbra. Ma trantesc in iarba, pe spate, savurand momentul de odihna si imaginea unui cer limpede si senin precum ochii unui copil. As fi vrut sa nu ma mai ridic de-acolo. Eram franti de oboseala, dar eram fericiti. Eram pe drumul spre Santiago, eram pe drumul la care visasem de-atatia ani ca-l vom parcurge intr-o buna zi. Da, eram acolo...
28 iunie 2009. Prima zi pe Camino. Ne trezim in jur de 6.00, iar peste o jumatate de ora suntem deja pe strazile inca neanimate de tauri ale Pamplonei. Tinta pentru ziua de azi: Puente la Reina. Ajungem mai intai in Cizur Minor, un mic orasel de provincie, mai sarmant decat mi-am inchipuit. O atmosfera calma, creionata in culori pastelate. Il lasam in urma, cu parere de rau, dar cu amintiri frumoase. Urcam apoi un deal destul de inalt. Sus, pe coama, se zaresc uriase instalatii eoliene. Ma gandesc ce-ar fi avut de spus Don Quijote daca in loc de morile de vant s-ar fi intalnit cu acesti... uriasi. Cu siguranta ca lupta lui ar fi continuat. Ne luptam si noi cu dealul si cu greutatea rucsacelor ce ne vlaguieste sub soarele arzator. Cu atatea kile in spate nu e chiar usor. Ajungem intr-un final la Alto del Perdon, unde faimosii Pelerini de Fier par a scruta de sus intreaga panorama, batuti de vant si de ploi, dar intampinati cu respectul cuvenit de cei peste 100,000 de pelerini ce trec anual pe langa ei in drumul spre Santiago de Compostela. Acolo sus, Pelerinii de Fier sunt stapanii absoluti ai timpului, prezenti si in trecut, dar si in viitor. Le fur cu inima stransa o clipa de eternitate si apoi ne asezam pentru o pauza de o cafea si gogosi. La un moment dat, auzim in imediata apropiere vorbindu-se romaneste. La inceput am crezut ca sunt doar gandurile noastre, plecate la plimbare, insa auzim din nou, clar, dulcele grai de... acasa. I-am apelat cu un "Buna dimineata" la fel de romanesc. Au schitat un zambet. Erau de trei ani in Spania, iar aceea era plimbarea lor de duminica dimineata. Le-am spus ca suntem si noi tot intr-o plimbare, doar ca ceva mai lunga, cam vreo 800 km. Au zambit din nou, mai increzatori. Poate fiindca paream a fi altfel decat romanii pe care spuneau ca-i evita de cand au realizat ca cei din Spania sunt la fel precum cei lasati in urma, in Romania. Plecam din nou la drum. Pe soseaua ce delimiteaza cele doua parti ale muntelui se odihneste un Harley Davidson. Ii fac si lui un loc printre amintiri si-l inghesui pe cardul aparatului foto. Mai departe ajungem in Uterga. Dupa alti aproape 5 km, Obanos. Ne oprim langa o catedrala, la umbra. Ma trantesc in iarba, pe spate, savurand momentul de odihna si imaginea unui cer limpede si senin precum ochii unui copil. As fi vrut sa nu ma mai ridic de-acolo. Eram franti de oboseala, dar eram fericiti. Eram pe drumul spre Santiago, eram pe drumul la care visasem de-atatia ani ca-l vom parcurge intr-o buna zi. Da, eram acolo...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu