Da, recunosc, am viciul libertatii. M-a prins intr-o dupa amiaza de toamna tarzie, pe undeva prin anii '80, sau ceva de genul asta. Ma plimbam prin Cismigiu, parcul copilariei mele, si eram singur. Chiulisem de la scoala. Aveam acest sanatos obicei. Nu spun ca scoala era ceva rau, insa nu-mi placea programul (dupa-amiaza), nu-mi placea limba rusa si nu-mi placea obligativitatea de a merge zi de zi, inclusiv in zilele de sambata. Mi-amintesc, nostalgic uneori, de cate ori a trebuit sa alerg de la scoala pana acasa (vreo 2 km), sambata, la ora 17:00, pentru ca incepea un nou episod din Tarzan (cu Johnny Weissmuller). In fine, sigur nu era sambata in ziua aia, era doar o alta zi in alb si negru, asa mi-o amintesc. Pe atunci asa erau majoritatea zilelor, in alb si negru. Soarele caldut imi mangaia fata si aveam o stranie senzatie de liniste, pierdut printre ganduri si frunze plecate la plimbare. Ajung intr-un final la "Pestera Ursului", unul dintre locurile favorite din Cismigiu. Alaturi era helesteul cu banuti si dorinte ascunse, terasa cu Cico la 2 lei, aleea porumbeilor si foisorul plin de instrumente de fanfara, duminica, la pranz. M-asez pe o banca privind la porumbeii care se invarteau prin zona. Stiu ca le placeau covrigii aia de-un leu. Si mie imi placeau, dar deja imi mancasem "portia" pe ziua respectiva, asa ca trebuiau sa se orienteze rapid. Cum stateam asa, uitandu-ma la porumbei, ma gaseste un nene militian care n-avea altceva mai bun de facut decat sa-i alunge, trecand printre ei, ca sa ma intrebe de sanatate. Multumesc, bine, ii raspund, n-am buletinul la mine, uitandu-ma spre porumbei cum zboara. Pai, cum asa? Pai, abia am facut 14 ani si nu m-am obisnuit sa-l port cu mine. Atunci, insoteste-ma! Unde? ii spun, cu jumatate de glas. La Militie. Pai, n-am facut nimic. Nu comentezi, vii cu mine imediat. Atunci mi-am dorit pentru prima data sa fi fost porumbel. Imi doream sa fi avut aripi, sa pot zbura, imi doream sa fiu liber, sa nu mai raspund la intrebari de militian. Sa nu mai fiu nevoit sa-i urmez, tacut, umilit, in sectii de militie pline de suflete pierdute si intunecate de fete adumbrite de ipocrizia patriotard-cretina ce-i anima. A fost prima mea conexiune cu dorinta de libertate. Atunci am stiut dintr-odata ce-mi doream cel mai mult: libertate! De atunci s-au mai scuturat frunzele de multe ori, banutii din helesteul dorintelor ascunse nu mai sunt demult, dar viciul libertatii care m-a incatusat in acea dupa-amiaza de toamna tarzie a ramas neschimbat. Poate de aceea, vacanta, "anotimpul" preferat al libertatii, imi este atat de aproape de suflet si de fiecare data incerc sa o fac memorabila pentru a ma intoarce apoi in mine insumi cu bagajul incarcat de energii pozitive...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu